Muntele Mic – Dor de Munte


Revelionul ăsta am zis să-l fac cu familia într-un loc nou, în România, mai greu accesibil pantofarilor din București, în care să pot și schia. După căutări destul de îndelungate am găsit ceva interesant.

Muntele Mic.

Locația asta este undeva în județul Caraș-Severin, la aproximativ 50km de Caransebeș, la 1600m altitudine. 580 euro, apartament, 4 nopți, masă casă pentru doi adulți (copii până la 7 ani gratuit). Frumos!

Plecarea pe 30 decembrie 2090 la  ora 6.40 ieșeam din parcare ușor îngrijorat de poveștile legate de drumul Orșova-Caransebeș, dar cu speranțe mari ;). Drumul neașteptat de bun și liber până la Drobeta Turnu Severin (București-Pitești-Craiova-Severin). Severin-Orșova cam plin de denivelări și destul de aglomerat, dar s-a mers bine. Orșova-Caransebeș (drumul groazei după cele găsite pe net) l-am dat gata relativ repede. Un singur semafor, se lucrează încă, dar se circulă acceptabil 40-45 km/h medie.

Am ajuns în Caransebeș în jur de ora 13. Total 490km în 6,5h. Onorabil având în vedere că am mers fără să ma grăbesc. În Carabsebeș găsesc indicator către Muntele Mic. E drept că nu are și distanța scrisă pe indicator dar nu le poți avea pe toate.

Cu o zi înainte să plec l-am sunat pe patronul hotelului să-i zic omului că venim și să-i cer niște incații prețioase. Tipul, amabil, mi-a spus: din Caransebeș dacă o iei la dreapta spre munte nu există decât un drum. Mergi pe el până dai de o parcare mare. Acolo lași mașina și poți ajunge sus fie cu telescaunul fie vezi ca sunt unii cu niște mașini de armată care urcă. Poveștile cu telescaunul (cel mai lung din România) sau mașinile de armată nu m-au șocat că deja citisem pe net.

Mai cu indicatorul, mai cu GPS-ul (asta era setat pe niște coordonate, că Muntele mic, locația, nu există încă în hărțile digitale) mai cu indicațiile, intru pe un drum plin de gropi – viteză maximă 15 km/h, că era și zăpadă pe jos. Noroc că mai veneau mașini din sens invers și am avut pe cine întreba dacă merg bine și cât mai este de mers.

După o vreme ajung în parcarea cu pricina. Prima impresie: mare este o noțiune relativă, la fel și parcare. Un fel de lățire a drumului și un fel de platformă improvizată reprezentau ”parcarea mare”.  Când am ajuns noi (ora 14) erau deja parcate 60-70 de mașini și evident nu mai era nici un loc. Nu-i bai :P. M-am descurcat, am găsit un locușor.

Încă nu știu de ce și eu și nevastă-mea eram cumva hotărâți să nu mergem cu telescaunul așa că am început să ma interesez ce și cum e de făcut cu mașinile ce urcau la Muntele mic.

Lucrurile stau cam așa: din parcarea cu pricina se poate ajunge la Muntele mic pe un drum asfaltat care se pare că arată mai bine decât cel de până la parcare. Problema este că, oficial, acest drum este închis pe perioada iernii. Dacă urci cu mașina ta până sus și vine o ninsoare adevărată riști să rămâi acolo bașca sus, evident, nu sunt locuri de parcare. Mai mult, cei cu care stai de vorbă în parcare își câștigă existența de pe urma telescaunului, așa că nu te încurajează de loc (chiar dimpotrivă) să intrii cu mașina pe drumul ăla. Mașinile de armată care merg sus sunt un fel de asigurare și sunt folosite mai mult de cunoscuți sau pentru marfă, cu toate că nu e nici o placere să mergi 30km pe serpentine stând pe o bancă de scândură. Șoferii au o atitudine de zei: ”Nu cred că mai cobor după drumul asta, că nu am unde să întorc mașina”. În concluzie, nimic organizat legat de mașinile cu pricina.

Când am ajuns noi telescaunul nu funcționa așa că șeful instalației a organizat un pic activitatea și mașinile au urcat și coborât pâna pe la ora 18. Am avut noroc că sefu’ văzându-ne cu copii și bagaje ne-a luat în camioneta lui Toyota și am urcat la clasa I: scaune de piele, căldură, boierie.  

Am ajuns la Muntele Mic, ora 15,30. Ceață, vizibilitate 20m. Unde-i hotelul Dor de Munte? Sefu’ ne explică: ”Mergeţi pe drum, dar nu prea mult, faceţi stânga, ajugeţi la cabana Cerbul şi pe urmă de-a dreptul ajungeți la hotel.”

Super. Acum eram lămuriți. Luăm bagajele în brațe (troller-e, pungi, chestii de bucureșteni, dacă aveți copii știți câte-ți trebuie pentru 4-5 zile 😦 ) și voinicește urmăm indicațiile. Noroc că pe drum niște băieți cu o sanie cu motor și platformă pentru bagaje au inima mare și mă iau pe mine și bagajele să mă ducă la hotel. Îmi las nevasta și copii în mijlocul ceții și plec. Când am nimerit hotelul și mai pe seară când s-a ridicat ceața am văzut de ce indicațiile erau atât de laconice. În linie dreaptă nu erau mai mult de 300m de la locul unde m-a lăsat mașina până la hotel.

Ne-am cazat. Apartement de tip junior suite la 3 stele. 40-45 mp, două televizore, curat, cochet nimic de reproșat având în vedere clasificarea. Când ceața s-a risipit am văzut priveliștea superbă, toată valea este la picioarele tale, merită.

La masa de prânz chelnerul ne spune că porțiile copiilor nu sunt gratis. Nu comentăm, cu toate că înțelegerea era alta. La masa de seară, după o discuție cu patroana aflăm că porțiile copiilor sunt incluse în preț.

Noaptea de 30 spre 31 ploaie mare, pe la 4 mă trezesc deranjat de un zgomot de picurat. În camera copiilor ploua ca afară, noroc că nu și în pat. A doua zi pe la 8,30 mă duc la recepție, vorbesc cu băieții și aflu că trebuie să aștept să se trezească Adi (adică patronul) să vedem ce se poate face. Se trezește și omu’, pe la 10, și prima reacție este: ”Chiar așa multă apă curge?”. Mă rog, ne mutăm într-o altă cameră, care nu mai era apartament, și primim un pat pliant.

Mâncarea, ok. Fără pretenții, prospătă, uneori ciorba cam sărată, meniu din două-trei feluri. Nimic de reproșat.

Servirea … execrabilă. Nu cred să fi întâlnit vreodată un chelner mai prost în meseria asta. Exemple: Într-o zi, vecinii de la masa de lângă noi (patru adulți și un copil din Drobeta, niște omeni cu mult bun-simț) au comandat. Chelnerul cu pricina și-a notat conștiincios pe un carnețel. După 30 de minute vine la ei și le spune: Vă rog sa-mi spuneți comanda din nou că am pierdut carnețelul! La masa de dimineață, după ce copii terminaseră de mâncat, noi luam ultimile sorbituri din cafea și ne pregăteam să mergem în cameră, iaca apare și chelnerul cu pricina și pune discret pe masă o farfurioară cu unt și gem și apoi pleacă! Simpatic foc! Pe 1 ianuarie masa de dimineață s-a servit pe la ora 13! Și tot așa.

Având în vedere că nu prea ai ce face la Muntele mic dacă nu schiezi și cum zăpadă nu mai era am hotărât să plecăm pe 2 ianuarie. Pe la ora 15 m-am dus să aflu mai multe amănunte legate de mașinile cu pricina pentru coborâre. Patronul nu a putut să dea telefon să afle mai multe informații că avea telefonul descărcat și a rămas să vorbim mai încolo că ”mă duc și eu să dorm un pic, că m-am băgat în pat la 8 azi dimineață și sunt obosit.”

Drumul de întorcere l-am făcut în telescaun după ce am așteptat 30 minute să aflu dacă vine sau nu mașina și nu a fost prea rău. E plictisitor (40 de minute) și dacă ai baftă de un vânt tăios poate fi o încercare.

Una peste alta:

Dacă aveți copii mici nu mergeți acolo să petreceți de sărbători.

Nu știu cum se schiează, există 2 teleschiuri, am văzut și reflectoare de nocturnă instalate, șeful de la telescaun zicea ceva de tunuri din 2010 deci dacă aveți mai multă baftă de zăpadă decât mine s-ar putea să fie ok.

Dacă vreți să mâncați, mergeți la restaurantul Căldare. Aia măcar sunt restaurant.

Locația nu este organizată pentru turism adevărat. Tot timpul ai senzația că ți se face o favoare că te lasă să stai la ei (cum era când îl rugai pe cabanier să te lase și pe tine să dormi pe masă în sala de mese că te-a prin noaptea pe munte și nu ai unde să te duci)

Anunțuri